Silviu Dragomir: Un glas pentru revizuirea politicei ungurești din Ardeal Universul, 1937. III. 11.

Titlul foiletonului de față ar putea determina pe mulți dintre cetitoii să se întrebe, dacă nu ar fi fost mai potrivit ca el să fie publicat cu o coloană mai în sus, între informațiile cu caracter politic. Cît ne privește, noi nu o credem aceasta. Destul de des și pîna acum am încercat să prindem o serie de manifestațiuni ale minorității ungurești din Ardeal, pentru ca opinia publica de la noi să ia cunostință de ele. Informațiunile noastre însá nu le-am cules de pe arena luptelor militante, ci din cárți și publicațiuni, menite a depăși interesul unei singure zile, pentru a servi ca indreptare în noua situațiune sau ca justificare în fața propriei lor constiinți. Așa că în cazul de față. Episcopul bisericei refórmate din Ardeal, d. Al. Makkai, a ținut să adune nu de mult, întrun manunchiu, părerile sale despre rostul minorității ungurești din Ardeal pentru a le aduce la cunostință tuturor, căror se cuvine. Se poate spune, cei drept, că prin demnitatea sa înaltă distinsul prelat ocupă și o situație politică, totusi ceea-ce dă un relief deosebit acestui mare cărturar al poporului său, este talentul iterar, care îmbraca într-o haină strălucitoare studiiile și disertarle teologice, conferințele sale de gînditor adînc și în aceiaș măsură, chiar și escursiile, ce le face, rar de tot, pe tăramul politic-național. Intervenția sa din urma, printr-un articol scris într-o revistă literară de la Budapesta (Nyugat) și seria de conferete, ce a ținut-o la Cluj, acum de curînd, în fața unui public numeros, ne interesează și pe noi, cîci ele privese problema atitudinei minoriții ungare din Ardeal față de situația creată de tratatul de la Trianon. Conferințele acestea, apărute de cîteva zile de sub tipar, poartă un titlu sugestiv, care în romanește s-ar traduce mai exact așa: „Să ne revizuim pe noi înșine”. Ar fi, prin urmare un răspuns cam-paniei de revizuire, ce se desfășoarș dincolo de hotarul nostru de la Vest, dacă autorul n’ar evita, cu o delicată discreție, să se amestece în trivialitatea unei asemenea polemici. De aceea mai curînd s-ar putea spune că este un glas sincer de chemare la realitate, atît a conaționaliilor din Budapesta, cît și a confrațiilor săi din Ardeal. Anticolul tipărit în revista „Nyugat” i-l-a inspirat o dare de seamă publicată de un cunoscut critic ungur despre noul roman a lui Székely Mózes (Zatony-Zăgazuri), a cărui acțiune se petrece in Transilvania. Ideea principală a romanului este, că soarta tragică a ungurimei din Ardeal, ruptă de Ungaria, pare definita pecetluita. Că nu mai este nici o salvare pentru acești unguri, întocmai așa cum eroul romanului moare deplîns numai de cîinele său, care singur îi sapă mormîntul stăpînului său orb, al „celui din urmă ungur din Ardeal”. Makkai se ridică împotriva acestor văicăreli prefăcute: „aș dori din toată inima”, scrie d-sa, că acel ungur orb din Ardeal sa fie într-adevăr cel mai de pe urmă, care nu știe altceva, decît să se îngroape sub ruine, care nu vede imperativul vieții și care, după surparea drumuriilor largi, ce l-au dus, după cuvîntul scripturei, la primejdie, nu e în stare să vadă și să prețuiască cărăriile modeste și înguste, ce se deschid celui ce vrea sa trăiască. Zău, să rîcîie numai canele groapă pe seamă orbilor, căci aduce prin asta un serviciu foarte folositor ungurimei din Ardeal”. Firește, ca existența ca minoritate etnica într-un stat cu alte oranduiri a modificat multe în structura sufletească a ungurilor din Ardeal. Posibilitățile de trai s-au schimbat și au devenit foarte reduse iar situația lor economică și culturală, trece și ea printr-o grea criză. Cu toate acestea tabloul sumbru, care se zugravește în Budapesta despre ungurii din Ardeal, îi pare lui Makkai cu totul romantic, ca norii aducători de furtună, ce ne par din depărtare mai negri și mai grozavi, decît dacă i-am privi de jos, stînd de-aldreptul sub ei. De aceea combate concluzia acestor spectatori ai unei perspective inșelătoare, formulată prin teza „să dovedim prin toata viața noastră, ca ni s-a făcut traiul imposibil”, prin următoarele considerațiuni judicioase: „Dacă aceasta formează convingerea personală a cuiva, nu discut cu el. Dar mă întorc cu toată ființa mea împotriva acelora, care o propagă, deoare-ce o socotesc de politică bună. Nu mă ocup cu politică, am altceva de lucru, dar trebuie să declar, că asemenea politică e infructuoasă și falsa. A forța trezirea constiinței unei lumi indiferente, ce dormiteaza prin lozinca unor îngrozitoare pierderi, mizerii, răni și ruine strigătoare la cer, este o încercare cu totul desnădăjduită. Romantismul și sentimentaliamul unguresc, care mai cred într-o asemenea constiință constitue un anacronism în Europa, mai ales dacă cred în reacțiunea ei practică. Dar această politică e și falsă, fiindcă obișnuiește națiunea să aștepte, cu mîinile în sîn, moartea său miracolul. În chestiunea minoritară, mai vîrtos pentru minoritarii însiși, aceasta continuă demonstrație unilaterală a rînilor și imitarea morții este un punct de vedere de mult depașit. Este o poziție strategică rea distrusă de bateriile faptelor vieții. Dar concepția aceasta, pe care o gîndește episcopul Makkai și-a făcut intrarea și în capetele unor conducători ai ungurimei din Ardeal. De la aceștia se cere o revizuire de conștiință. „Noi am devenit cetățeni ai Romaniei”, le spune înaltul prelat, „legile și ordinea legală a acestei țări îndreaptă de-acum viața noastră. În cadrul acestei orînduieli nouă, conformîndu-ne ei, va trebui să ne păstrăm caracterul maghiar, nu împotriva altora, ci în interesul valorificării pașnice și spornice a individualitații noastre sufetești și spirituale pe care am moștenit-o”. Cînd aceasta revizuire se va fi făcut de către minoritatea ungurească cu privire la problemele fundamentale ale vieții sale, cînd ea se va fi împăcat cu realitatea faptelor, va descoperi, de sigur, și adevarul, oare este politica cea buna, care îi va produce respect, omenie și pîine și care este mai ungurească decît văicăreala, ce pîndește miracolul. În locul politicei „mari”, care a guvernat popoare, a vechei vieți de gentry, de juriști și de domni surtucari, ungurii din Ardeal vor fi nevoiți să înceapă a trăi altfel. „Nu trebuie să uităm, că sute și sute de tineri unguri au luat concurența la universitățile statului cu tinerii romîni și învingînd dificultățiile limbei pleacă cu izbîndă spire tranșele vieții. Și nu ni-e îngăduit să bagatelizăm faptul, că poporul unguresc din Ardeal clădește fără încetare, cu eforturi de necrezut, biserici și școli și înghite cu lacomie gazetele si cărțile ungurești”. Viața cea nouă a ungurimei nu va fi legată de stăpânirea externă, ca sub „imperiul” vechi, dar în viitoarea ei orientare va putea să-și pună caracterul național mai mult, ca până acum, în serviciul marilor ideale umane și prin cultura sa va putea să caute apropia culmile înaltelor valori comune, ce unesc popoarele laolalta. Apelul acesta al distinsului prelat minoritar n-a gősit până acum nici un ecou în presa ungureasca din Ardeal. Să nădăjduim, că va găsi în viitorul apropiat. Noi l-am înregistrat pentru a sublima perfecta sa bună credință, ce se întâmpină atât de rar la conducătorii politici de azi, robiți de puterea unor prejudiții într-adevăr sterile și ucigătoare. Din parte-ne, nu vom ezita a înfațișa cu bunăvoință și altă dată asemenea manifestațiuni, care netezesc drumul spre o înțelegere trainică. Știm bine, că există anume prejudicii, cum au existat totdeauna, și de partea noastră, a majoritarilor actuali. Vom căuta să le lepădăm însă în măsura în care vom întâlni dorința sincera de împăcare cu realitățile din țară, ce ni s-a atribuit nouă.

0 válaszok

Szóljon hozzá Ön is!

Véleménye vagy kérdése van? Beszélgetne velünk?
Írjon bátran, és válaszolunk!

Vélemény, hozzászólás?

Az e-mail címet nem tesszük közzé. A kötelező mezőket * karakterrel jelöltük